vineri, 19 octombrie 2012

Dincolo de perfecționism

Obișnuiesc să disting între perfecționismul primar și perfecționismul secundar. 

Perfecționismul primar este căutarea perfecțiunii pentru ea însăși, ca un scop în sine. Este atunci când dorim ca realitatea să fie mai bună decât este doar pentru că ar trebui să fie mai bună. (În principiu, nu este nimic rău să dorim o lume mai bună. Doar că, în practică, se întâmplă ca această dorință să ascundă frumusețea pe care lumea o are deja.)

Perfecționismul secundar apare atunci când a fi perfect este un mijloc spre un anumit scop, iar căutarea perfecțiunii este secundară în fața ”dividendelor” existențiale ale perfecțiunii.


Perfecționismul este foarte asemănător unui apetit insațiabil: indiferent cât avem, nu este suficient. Psihologia budită folosește metafora fantomei flămânde pentru a descrie această cauză a suferinței: o fantomă cu stomacul uriaș și cu un gât subțire precum un ac, astfel încât mâncarea nu poate trece în cantități suficiente. Prin urmare, este mereu nesatisfăcută: cu cât vrea mai mult, cu atât mai goală se simte. Aceasta este problema cu ”foamea” permanentă: ne golește. Să presupunem că suntem mulțumiți cu ceea ce avem și nu dorim altceva. Prin urmare, suntem sătui. Și vedem ceva ce ne dorim. Și ne gândim că dacă am avea acel ceva, viața noastră ar fi și mai bună - ar fi perfectă. Dacă dorința se transformă în obsesie, atunci ceea ce avem deja va apărea insuficient. Cercul vicios este instalat: cu cât dorim ceva ce nu avem, cu atât suntem mai nemulțumiți de ceea ce avem deja; iar cu cât suntem mai nemulțumiți de ceea ce avem, cu atât dorim mai mult ceea ce nu avem. Ieșirea nu poate fi decât tăierea nodului suferinței. Dar cum?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu